Cel mai zeu dintre toți cei 365 ai anului

E oficial: A venit Crăciunul, cel care din punctul meu de vedere este o adevărată zeitate printre celelalte zile! Mă găsesc și astăzi neîncăpându-mi în piele de bucurie, la primele ore ale celei mai frumoase sărbători...acaparat de arome de cozonac, portocale, luminile bradului, colindele care cântă frumos în winamp sau chiar chitara care mă îmbie să cântăm împreună un colind. Crăciunul se petrece cel mai frumos acasă, locul în care găsești cea mai multă căldură, în care poți împărți îmbrățișări cu cei dragi sau te poți juca cu coca de cozonac, încercând să o transformi în ceva care să prindă o formă comestibilă. E greu să scrii ceva după o postare atât de frumoasă precum cea a Ralucăi. Ca să continui în aceeași temă, o să împărtășesc niște gânduri pe care mi le așterneam cu un an în urmă în mod virtual în ceea ce privește unul dintre cele mai frumoase momente ale anului, Crăciunul:

20 decembrie, 2009

De când eram mic, partea care îmi plăcea cel mai mult la o masă era desertul. Ochii începeau să îmi strălucească iar un zâmbet mi se aprindea atunci când ştiam că se apropie momentul pentru acel ceva dulce. În toţi anii care s-au aşternut peste mine, obişnuiam să aştept cu mare nerăbdare (o fac şi acum) acea perioadă ce reprezintă pentru mine un desert de mari proporţii, Crăciunul. Ca toate cele mai bune lucruri şi el avea să vină la final, gata să devină un dulce happy-ending pentru fiecare an.

De când mă ştiu, porţile sufletului meu se deschideau larg în fiecare iarnă pentru a primi spiritul de sărbătoare. Copilul din mine a ştiut dintotdeauna să îşi aştepte sărbătoarea preferată visând cu entuziasm. Totul începea cu primii fulgi care îşi aşterneau trupul pe pământul rece. Pe atunci, până şi ei erau mai nerăbdători şi îşi începeau vizita încă dinainte ca Decembrie să ne cuprindă pe toţi în palma lui. Îndelung aşteptatul brad avea să poposească cu ale sale haine minunate chiar la mine în sufragerie iar eu aveam să mă aşez la rădăcina lui, să îl sorb din priviri şi să îi ascult colindul. Lumina. Prin oraş, pe stradă, în casă, la televizor...o căutam cu fascinaţie şi eram bucuros că la fiecare venire a sa, Crăciunul aducea cu sine tot felul de luminiţe, care mai de care mai colorate şi mai jucăuşe.

De fiecare dată, pe 25 decembrie, eram la Călimăneşti, un orăşel de munte de pe malul Oltului. Crăciunul ajungea în fiecare an şi acolo, mereu cu miros de cozonac proaspăt făcut. Frigul, zăpada, gheaţa ce acoperea de cele mai mule ori bătrânul Olt....pentru mine, toate erau aducătoare de căldură...Munţi întregi zăceau liniştiţi sub zăpezi aşteptând ca seara de Crăciun să îi învăluie cu aura sa magică. Toate mi se derulau cu fast prin faţa ochilor. Amintiri calde le am dintr-o bucătărie plină de oameni ce atunci păreau să fi lăsat de-o parte orice ranchiună şi făceau acum schimb de amintiri, poveşti şi râsete. Aroma cozonacului era şi ea prezentă, în timp ce geamurile se acopereau de o pojghiţă de gheaţă. Ştiu că era bine, mă simţeam protejat, acolo lângă sobă şi printre atâtea zâmbete.

Încerc şi acum să privesc Crăciunul tot prin ochi de copil şi să mă bucur de tot ce are el mai frumos. Până la urmă, el ne vizitează doar odată la 365 de zile. Noi însă putem să îl păstrăm în suflet şi în restul 364.

Crăciun fericit!

O ofrandă adevăraților zei

Bogdan, you got a little bit carried away în actul creației, dar cred ca e bun un pic de entuziasm care cade peste balustradă de cât de repede merge.
Prima provocare era să descriem ce înseamnă pentru noi Crăciunul. Așa că iată, ceva spontan, cooked up puțin în mașină, în drum spre București:

Ce înseamnă pentru mine Crăciunul
de Raluca Nechita :P

Știți imaginea aia din filmele de pe Hallmark și nu numai (poate chiar din casa voastră) cu copilul care era măsurat de părinți lângă tocul ușii? Și eu făceam chestia asta oarecum. Puteam face doar o aproximare a numărului de centimetri cu care creșteam în fiecare an, și asta pentru că măsuram asta de fapt în numărul de grade cu care trebuia să îmi îndoi picioarele, pentru că de fiecare dată trebuia să mp ghemuiesc și mai mult pentru a dormi în mașină în drumul spre mamaia și tataia. Și anul ăsta am făcut Ajunul în drum spre Călinești.
Era o ceață densă și încetinitoare ca aracetul, în mașină cânta Madrigal, ai mei erau aproape (pilotul și copilotul în toată povestea asta) și pe fundal, în spatele genunchilor mei care aproape atingeau cupola mașinii mergeau de la dreapta la stânga nuduri de copaci, indicatoare și acoperișuri de case, luminițe, artificii la un moment dat...
Și se mai derulau Crăciunurile în care trăia mamaia și nu mai trăia porcul și când mă închideam în casă cu mama și ne puneam amândouă mâinile în urechi în timp ce copitatul își dădea ultimul guiț, după care (fire superficială și barbară!) mai că nu dansam de nerăbdare în jurul lui ca să-i gust din carne...
Și se mai derulau Crăciunurile (două să fi fost ele, ce-i drept!) cu serbare la cămin și educatoare îmbrăcate în Moș...
Și se mai derulau Crăciunurile cu mult mult, dar MULT Cartoon Network înainte de plecare spre Călinești și cu desenelea alea la fel de vechi pentru mine și la fel de magice de fiecare dată și pe care le cântam o dată cu personajele și la care făceam râs cu plâns, balegă de mânz cu aceeași intensitate de fiecare dată...
Și se mai derula și Crăciunul ăla cu ceața aia de-a dreptul lipicioasă când citeam Harry Potter 6...
Și ar mai fi trecut prin fața ochilor mei și Crăciunurile când ședeam cu toții în fața televizorului și ne uitam la singurul post pe care îl aveau mamaia și tataia, la singura chestie care rula în momentul ăla, și anume Aladdin dublat de Horia Brenciu...
Și momentele în care credeam în Moș Crăciun pentru că mamaia se ducea „dincolo” (aka în cealaltă cameră) și se mișca repede când scotea cadourile din șifonier și le punea sub brad și îmi ziceam „Nooooo, n-are cum să fie ea, nu avea timp! Moșul chiar exisă!”
Și câte și mai câte Crăciunuri nu îmi treceau prin fața ochilor. Ca firele de mălai dintr-o mămăligă de multe!

Let there be mămăligă!

La început a fost cuvântul. Și cuvântul a fost de fapt trei: ”Să fie mămăligă!”

Și s-a făcut mămăligă. Astfel a început nașterea unuia dintre cele mai iubite alimente ale întregii planete. Norii s-au încărcat cu mălai și curând a început să plouă cu porumb măcinat peste pământ. Mările s-au transformat în zeamă de mămăligă, uragane de mălai au cotropit numeroase orașe lăsând în urmă numai întinderi galbene, gata să fie preparate. Omenirea se transforma ușor, ușor într-un imens tuci gata să își amestece măruntaile într-un big-bang mămăligar. În timp ce foc și mămăligă se pogora din cer peste omenire, din adâncul norilor au apărut trei siluete înconjurate de aure luminoase în timp ce străbăteau văzduhul călare pe trei cai de mare gigantici. Cei trei s-au oprit dintr-o dată, îndreptându-și mâinile asupra Terrei cea cotropită de mămăligă. Ploaia de mălai s-a oprit pe dată, grație forțelor telekinetice fără margini ale celor trei zeități venite de niciunde. Pentru a consemna salvarea universului, cei trei zei au dat naștere acestui blog. Cinste mămăligii și celor care o stăpânesc! Doamnelor și domnilor, să-i dăm drumul așadar! Cu tuciul la înaintare!