O ofrandă adevăraților zei

Bogdan, you got a little bit carried away în actul creației, dar cred ca e bun un pic de entuziasm care cade peste balustradă de cât de repede merge.
Prima provocare era să descriem ce înseamnă pentru noi Crăciunul. Așa că iată, ceva spontan, cooked up puțin în mașină, în drum spre București:

Ce înseamnă pentru mine Crăciunul
de Raluca Nechita :P

Știți imaginea aia din filmele de pe Hallmark și nu numai (poate chiar din casa voastră) cu copilul care era măsurat de părinți lângă tocul ușii? Și eu făceam chestia asta oarecum. Puteam face doar o aproximare a numărului de centimetri cu care creșteam în fiecare an, și asta pentru că măsuram asta de fapt în numărul de grade cu care trebuia să îmi îndoi picioarele, pentru că de fiecare dată trebuia să mp ghemuiesc și mai mult pentru a dormi în mașină în drumul spre mamaia și tataia. Și anul ăsta am făcut Ajunul în drum spre Călinești.
Era o ceață densă și încetinitoare ca aracetul, în mașină cânta Madrigal, ai mei erau aproape (pilotul și copilotul în toată povestea asta) și pe fundal, în spatele genunchilor mei care aproape atingeau cupola mașinii mergeau de la dreapta la stânga nuduri de copaci, indicatoare și acoperișuri de case, luminițe, artificii la un moment dat...
Și se mai derulau Crăciunurile în care trăia mamaia și nu mai trăia porcul și când mă închideam în casă cu mama și ne puneam amândouă mâinile în urechi în timp ce copitatul își dădea ultimul guiț, după care (fire superficială și barbară!) mai că nu dansam de nerăbdare în jurul lui ca să-i gust din carne...
Și se mai derulau Crăciunurile (două să fi fost ele, ce-i drept!) cu serbare la cămin și educatoare îmbrăcate în Moș...
Și se mai derulau Crăciunurile cu mult mult, dar MULT Cartoon Network înainte de plecare spre Călinești și cu desenelea alea la fel de vechi pentru mine și la fel de magice de fiecare dată și pe care le cântam o dată cu personajele și la care făceam râs cu plâns, balegă de mânz cu aceeași intensitate de fiecare dată...
Și se mai derula și Crăciunul ăla cu ceața aia de-a dreptul lipicioasă când citeam Harry Potter 6...
Și ar mai fi trecut prin fața ochilor mei și Crăciunurile când ședeam cu toții în fața televizorului și ne uitam la singurul post pe care îl aveau mamaia și tataia, la singura chestie care rula în momentul ăla, și anume Aladdin dublat de Horia Brenciu...
Și momentele în care credeam în Moș Crăciun pentru că mamaia se ducea „dincolo” (aka în cealaltă cameră) și se mișca repede când scotea cadourile din șifonier și le punea sub brad și îmi ziceam „Nooooo, n-are cum să fie ea, nu avea timp! Moșul chiar exisă!”
Și câte și mai câte Crăciunuri nu îmi treceau prin fața ochilor. Ca firele de mălai dintr-o mămăligă de multe!