Canta cucul in poiata

Demult tare nu mi-am mai simtit buzele amare ca suflam in frunze de nuc...
Demult tare nu a mai venit tanti Oara la poarta sa ne aduca cas proaspat, alune-n poala si sa ma ia la ea pe tinda, sa stau printre caprele cu pureci si sa ma joc cu baietii ei muzguriti la gura.

Dupa ce am colindat lumea si am inhalat aer de Strainatate, gandul ma poarta tot spre acele meleaguri cu poteci batatorite de picioare ce nu se tem de munca sau de arsita pamantului roditor.Ma duce gandul la acele vremuri cand alergam desculta pe asfaltul ce mi se topea sub picioare mai ceva ca nisipul de pe malul Marii Nordului, ce imi fuge de sub talpi cand vine Valul. Valul acesta m-a dus departe de ulitele pavate sau nu ale copilariei, acoperite cu pamant prafos sau asfalt cu gropi prost carpite pe alocuri.
Cand ajungeam in fata casei lui Cadar, orfanul satului ,ma urcam sus pe o bucata mare de piatra si culegeam soc. Langa, era o cruce de lemn in paragina, cu o Marie indurerata purtand in brate un Prunc cu privirea lasata in jos . Imi faceam atunci o cruce mare in patru colturi , cu degetele-mi mici adunate ca pentru a apuca o scama de pe ''flanelul'' cu dragoste crosetat si bolboroseam niste cuvinte numai de mine si de El stiute. Dar rugaciunea a fost buna si asa drumurile mi-au ajuns  departe, in acest Nord ploios. As da toata colectia mea de pietre de la garla si toate ambalajele pastrate de la bomboanele de pom de Craciun,numai ca sa mai vina si acum cineva care sa imi promita sa imi dea mie restul de bani sa imi cumpar de ei ''ceva dulce''. Asa cum facea bunicul cand ma trimitea sa cumpar un pachet de Carpati fara filtru...
Si de acei cativa banuti ruginii, sa nici nu stiu ce sa aleg mai intai.Ca Atunci, cand luam din Cooperativa in paragina suc plin cu chimicale ce imi lasa mustati verzi sau rosii,acadele lipicioase si halvite de un alb laptos . Langa bomboanele ''varsate'' se vindeau cuie si tarate iar ciocolatelele mici invelite in staniol ce le cumparam de la Marguta erau cele mai bune din lume...

Drumurile de aici sunt frumos pavate, fara gropi, dar ele nu au la capat niciun camin cultural, cu niciun leagan mare de lemn in care sa te dai. Nu mai fac socata in bidoane taiate pe jumatate si nisipoase, nu ma mai jos in ''caleasca'' si calul meu imaginar a uitat demult drumul spre casa.
Calul batran, calul ciut de-o ureche, sur, insetat,credincios stapanului sau, care se adapa dupa o zi de plug cu o galeata de apa ca si cum ar bea ambrozie.Calul ce a cazut dar s-a ridicat, purtandu-ma si pe mine pe spatele-i cocosat de munca, de plugul ce i-a intrat in carne, de biciul trosnit de mana ce la si mangaiat dar la si  batut.
Iar coastele-i iesite in afara il fac Calul acela de tara,ce merge anevoie cu o potcoava lipsa, care rage a batranete, cum numai pe la Noi mai apuci sa vezi ...

Vreau in livada mea cu trifoi si lucerna si iarba ce nu trebuia calcata ca nu mai era terenul bun de cosit.Din cand in cand, as scoate greieri din adapostul lor pe varful unui pai rumenit de soare, m-as murdari de alb pe rochie de spoiala vreunui nuc batran, as canta la o frunza amara un cantec de dor de casa.
As vrea sa fac baie in tuci, sa spal frunze prefacandu-ma ca sunt rufe,sa am viata plina de felinare din dovleci care sa imi lumineze Calea si sa mai cred intr-o Marie ce statea candva indurerata pe o cruce, Demult.Stergarul rosu de deasupra capului ei, funda facut, sa imi stea streasina si calauza spre intr-acolo unde baciul mana talangile suieratoare spre curtile oamenilor gospodari cu picioare batatorite de tot felul de munci, cu maini ce au facut pamantul sa rodeasca, ce au facut graul sa caste ochii mari la soare si sa se inalte spre cer.
Sa gasesc calea inspre acolo unde fosnetul frunzelor din pluta cu pupaza canta Seara pe deal,sa merg cu grija prin iarba sa nu calc prin ''scuipatul-cucului'', sa alerg pe islaz si sa ma bucur ca trece trenul. Alergand, sa ii fac cu mana si sa sper sa nu ma ia cu el. Caci m-ar duce Departe:
Acolo unde poienile sunt verzi, dar nu ca verdele de acasa. Caci oricat de verde ar fi orice alt camp, niciun cuc nu stie sa cante mai bine cum stie cucul din poiata verde, de Acasa.

- I-auzi maica, a venit primavara de-a binelea, canta cucul in poiata! 

plecarea

De fiecare dată când păşesc aud o notă diferită. Încep lent, cu un pian care cântă trist în mine un cântec pe care îl ştiu prea bine, îl cânt perfect în timp ce cobor treptele acestea ca şi cum aş coborâ ultima oară. Privesc pereţii murdari ai subteranului şi încerc să-mi imaginez că sunt din nou acolo. Şi sunt. Şi oamenii pe care îi văd sunt oamenii de acolo. E o linişte mormântală, o linişte pe care n-o doresc şi care mă fură acolo-ului meu şi mă aduce înapoi aici. Ce mi-a făcut?

Îmi simt capul greu, simt pe el o pereche de mâini ce apasă puternic. Când îl ating, simt perechea de mâini ce apasă, mă simt murdară şi scuip. Îl scuip din mine aşa cum, după prea mult alcool, trebuie să-l fi scuipat şi aseară. M-am trezit într-o goliciune care m-a surprins, aveam şosetele altcuiva în picioare, i-am luat blugii şi cămaşa, m-am încălţat şi am plecat. Auzeam un tropăit de sunete, cuvinte şi bătăi ale inimii. Inima mea în cămaşa lui, cămaşă cu trei numere mai mare, care îi păstrează puternic mirosul.

Urc în metrou ca şi cum aş urca pentru ultima oară. În blugii lui mă simt o sirenă care înoată într-o mare de oameni. O sirenă albastră cu trei numere mai mare. Înotând, alung presiunea de pe cap, sunetele din el, afundându-mă în aceeaşi linişte mormântală (cu multe numere mai mare). Îmi las viaţa în mâinile unui băiat care citeşte. Vreau să îi povestesc tot, noaptea dinainte, viaţa pe care i-o las, cum am vrut s-o curm aruncându-mă în faţa metroului şi să fiu una cu el. Cum, de când m-am întors din locul liniştii (nu-mormântale, nu-cu multe numere mai mare) mele, de acolo, o duc într-o tristeţe sufocantă, cum... Mă iartă, trebuie să mă consideri o proastă.

L-am întrebat direct dacă vrea să mă aibă. L-am sărutat, l-am dezbrăcat de cămaşă, de blugi, l-am primit în mine ca şi cum aş fi făcut-o pentru ultima oară. Mi-am plimbat degetele pe trupul lui puternic, tânăr, cald, strângându-l parcă în pumn şi încercând să-l ţin acolo. Îmi plăcea energia lui, senzaţia că şi el face totul pentru ultima oară, că aveam să sfârşim în camera lui dezordonată, murdară, în patul acela care scârţâie la orice mişcare.
Îi spun cum, revenind în ţară, am ajuns să aud sunete atunci când păşesc, cum viaţa pare lipsită de sens, cum vreau să se termine, să plec şi să nu mă mai întorc. Mă priveşte cu o uimire pe care nu am mai văzut-o demult, ca şi cum tot ce aştepta să spun e E  liber aici? Îi spun, în schimb, cum seara dinainte am fost cu un băiat pe care nu l-am mai văzut niciodată, cum m-am culcat cu el şi m-am trezit cu şosetele lui în picioare. E speriat şi priveşte când la carte, când la mine. Încearcă să mă liniştească, îmi spune cum că viaţa e şi frumoasă şi există lucruri pentru care... dar deja de aici l-am pierdut.
L-am privit câteva zeci de minute după, încercând să-mi dau seama ce m-a făcut să-l aleg, ce anume mi-a plăcut la el sau dacă măcar a existat ceva. Atunci am ştiut.
Când mă priveşte am senzaţia că sunt o sirenă pierdută undeva pe uscat, când se uită în ochii mei cu acea plăcută înţelegere a ceea ce sunt mă văd lovită de metrou, mă văd sub el şi îi văd pe toţi cei care vin şi se uită la bucăţile din mine. Îi spun că înainte să vin aici am ştiut. Am ştiu ce să fac, cum să fac, doar că, lăsându-mi viaţa în mâinile lui, am uitat exact de ce alesesem asta. Îi spun că am să cobor cu el, că am să urc tot cu el treptele şi am să îi cânt tot ceea ce aud atunci când păşesc. Coborâm la ultima staţie, săgeţile ne grăbesc spre ieşire în timp ce în cap îmi sună un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată. Simt greutatea de pe cap cum mă lasă, îmi simt corpul de sirenă (cu trei numere mai mare) devenind lejer. Urcând, mă orbeşte lumina de afară.

Idee preluată de la Bogdan.

That's my daughter in the water...

Mama obisnuia sa imi intinda mana si sa ma ridice de jos atunci cand genunchii mei ce toti se asteptau a fi ai unui baiat- dupa puterea ce o aveam atunci cand impingeam cu indarjire in burta mamei , mai capatau inca o julitura. O julitura care trecea conform bunicii daca lasai cainele sa te linga pe rana.O taietura ce a fost descantata de buze dulci ce sarutau pielea sarata cu dragoste, dureri ce au facut maini iubitoare sa bata de-a lungul vremii tot mobilierul din casa in timp ce pe rand,cand mama, cand bunica, rosteau hotarat:’’ na,na,te bat eu ca mi-ai lovit fata!’’Si lacrimile erau sarate, dar le mancam si gustoase fiind, pe buze imi crestea un zambet mare. Fara rost sa spun ca durerea trecea cat as fi rostit ‘’trotineta’’. Si atunci venea bunicul…

Bunicul ma lua cu el la padure,imi arata ciuperci cu palarii otravitoare sau numai bune de fript.Mainile batatorite de povara unei vieti imi intindeau mure,cirese, fragi si uneori invataturi.Aratau spre cer la copaci seculari si imi spuneau: uite, copacul asta are de zece ori varsta ta.Si eu stiam ca iedera crescuta pe trunchiurile  lor crete le fura din energie,sugrumandu-i, lasandu-i fara vlaga si sorbindu-le toata seva.Si ca o eroina ,mainile mele mici smulgeau iedera si eliberau copacul intr-un simtamant de salvatoare a naturii.Iar povestea cu iedera o stiam tot de la bunicul…

Am scuipat la indemnul bunicii maioneze ca sa nu se taie,am tacut chitic in miez de noapte ca sa nu ma ia mosul si bage in sac. Am plans fara sa ma vada copiii ca eram aragaz-cu-patru-ochi dar am avut maini calde ce mi-au luat fata in palme spunandu-mi dupa sarutul de neinlocuit parintesc:’’ bine,bine,dar Betty cea Urata nu era printesa nimanui, dar tu esti!’’ Am avut de-a lungul vietii mai multi mentori .Pe langa acestia, au mai fost cei- care- au- aparut- la- momentul- potrivit. Pentru mine asa se clasifica oamenii importanti.

Cand lumea se masura in piscoturi, cand masa era gigant iar eu inca ma intrebam cum o fi sa locuiesti la etajul zece si cum se vede oare de acolo lumea- de la nivelul unui cap de om inalt de un metru si optzeci, oamenii au avut grija sa imi aminteasca de faptul ca mare o sa cresc,dar mica nu mai devin niciodata.Un om inalt era pentru mine ca un bloc inalt- nicio deosebire. Eu nu i-am ascultat si m-am incapatant sa cresc in timp ce ascultam Angela Similea la vechiul meu pick-up, Nea Marin interpretat de vocea lui Amza Pellea, Vivaldi Anotimpurile si muzica ciudata instrumentala galactica,de ''extraterestra'' cum obisnuiam sa ii spun.Din cand in cand, o voce calma ma intreba: ‘’stii ce instrument este acesta care se aude acum? Este un flaut,raspunsul venind din acelasi loc’’. Nu stiam eu pe atunci ca Flautul Fermecat este o opera al lui Mozart dar as fi putut recunoaste oricand acea voce…Iar acela era tata.

In timp ce cresteam, deschideam gura mare si ma faceam aeroport.Primeam intelegatoare  toate lingurile de supa ce zburau in aer si ajungeau la destinatie in gura-mi larg deschisa.Uneori erau elicoptere iar daca la lingura ce era ‘’pentru mama’’ dadeam din cap ca nu mai vreau, intotdeauna mai era loc pentru inca  o inghititura daca ‘’avionul’’ ce se pregatea de decolare era ‘’pentru tata’’.

Iar tata m-a urcat pentru prima oara in pod.Acolo am respirat aer prafuit de vreme, am stat cu nasul in vechituri si asa am inceput sa le iubesc.Tata imi punea in brate almanahuri literare si Anticipatia vechi iar eu le caram acasa unde era mama, care bineinteles se criza ca aducem toate ‘’gunoaiele’’. Noi stiam ca nu sunt gunoaie, si asa am invatat eu sa pretuiesc Cartea.Intotdeauna eu si tata am avut un pact al nostru,mereu eram pe cale de a initia o expeditie,de a face ceva de care mama nu trebuia sa stie,ne gandeam ce obiect am mai putea inventa de mare folos pentru omenire.Am fost detectivi secreti  sub acoperire iar capul meu ce mereu se vedea cand ma ascundeam dupa pat devenea invizibil. El se plimba rabdator ca un miop  prin casa ca sa imi dea  mie satisfactie,  cand intreba subit si  pierdut;''unde sa fie oare Daniela...?'' .De fiecare data in jocurile noastre el ceda, iar eu eram invingatoare...Eram mai puternica decat cel care imi indruma pasii in viata!

 Dupa ce am inhalat destul aer prafuit, m-am facut si mai mare. Iar dupa ce am descoperit ca lumea nu se vede cu nimic diferit de la ‘’etajul opt’’-echivalentul a unui metru saptezeci cat am eu, am invatat sa pretuiesc amintirile. Si asa nu am putut uita mana tatei ce arata cerul in vreme ce rostea soptit la o ureche mica ce mai avea inca multe de auzit:’’ vezi acela de langa Closca cu Pui este Carul Mare,uite-i coada ca de roaba, o vezi?’’. Si ii multumesc lui ca astfel mi-a facut cunostiinta cu Cerul.Am fost incurajata sa ma uit la tot si toate din jurul meu, sa iau ganganii in palmele-mi mici,sa privesc  fulgerele si sa nu imi cufund capul in perna atunci cand aud tunete. De ce ma mai mir uneori cum de  iubesc  asa de mult ploaia…?

Au fost oamenii care nu m-au pedepsit cand luam suficient la matematica, incurajandu-ma insa sa imi dezvolt latura artistica. Cine se ridica acum pe varfuri ca sa ajunga a patrunde cu privirea dincolo de perdelele trase de la ferestre? Aceea careia i s-a spus ca dincolo de orice geam,exista un suflet! Si ca dincolo de acei pereti, in fiecare loc unde se vede o luminita, se traieste o Viata. Si piscoturile s-au transformat in savarine pentru mine, dar pentru Ei toti inca incap in valiza in care obisnuiam sa ma bag, inca umblu prin casa cu perne in spate strigand: ‘’broasca testoasa, broasca testoasa…!’’Nu-i de mirare nici de ce imi plac atat de mult aceste micute fiinte.

Bunica saruta acum cu foc felicitarile ce i le trimit de la mii de kilometrii departare iar bunicul nu stie ca am douazeci de ani ( sau poate stie, dar nu vrea sa stie si se preface) si  ca acum mananc salata de fructe exotice, el ma asteapta Acasa sa imi intinda mana plina de invatauri si sa imi dea mure,zmeura si  fragi asa cum obisnuia  odinioara.  Mama nu concepe ca o sa am si eu copiii la randul meu dar tata, tata imi promite ca o sa ii invete multe lucruri, ca o sa  lase  miniaturile mele sa il traga de barba si o sa le puna pe genunchii juliti si linsi de caine almanahuri vechi.

A stat el singur intr-o seara in casuta-i de huma si nu stiu daca si-a adus aminte de momentul in care ma invata sa tin in mana greierasi ,dar a intins in lipsa bratelor ce nu ii sunt kilometrice un click pe internet si mi-a dedicat ‘’That’s my daughter in the water’’. Acum scriu pentru el si pentru toti-cei- care -au –stiut- sa- apara- la -momentul -potrivit.Pentru toti cei care au venit si au plecat, dar au lasat ceva. Cu sau fara stirea lor, au contribuit la cladirea unuia din cele ''opt etaje''.

Iubesc ploaia.Iubesc vechiturile. Sunt o viata de om in valoare de douazeci de ani.Sunt suma invataturilor, ma vad prin prisma oamenilor ce i-am cunoscut.Si sunt sigura ca toti de pana acum au aparut cu un scop, ca au sosit la momentul potrivit…

C. m-a invatat la unsprezece ani ce inseamna sa te bage pentru prima data in seama un baiat si m-a iertat chiar daca i-am dat cu o popica in cap sau l-am batut in iarna aceea cand toti copii construiau cazemate din zapada iar el purta  cojocelul acela de blana pufos.Primul martisor-ghiocel, primul mers pe bicicleta.El a fost primul ce m-a tinut timid de mana , pe dedesuptul unei perne ce ne despartea la trecerea dintre ani.In timp ce noi  ne prefaceam ca dormim,  parintii nostrii se uitau la noi ca la doi ingerasi. Pe cand noi traiam in micul rai cladit in interiorul pernei-bariera, altii mureau, unii se nasteau.Iar  noi nu stiam nimic din ce stim acum…

D. m-a invatat ca atunci cand vrei tu un lucru,nu vrea celalalt.Iar cand in sfarsit celalalt vrea, tu te-ai razgandit. Ca Roata Norocului nu este numai titlul uneia din cartile ‘’Ciresarii’’ si ca roata chiar se intoarce…

G. m-a invatat ce inseamna solidaritatea, S. ca iubirea nu are intotdeauna fata unei iubiri si ca atunci cand pierzi pe cineva, abia atunci incepi sa il pretuiesti.Asa se mai confirma inca o data faptul ca Roata lui Constantin Chirita inca se invarte…

In timp ce un D. m-a invatat ca sunt prea naiva uneori,  vorbele altuia inca imi rasuna in minte atunci cand imi pierd motivarea sa invat.Cuvintele lui au ramas emblematice pentru momentele in care vreau sa imi amintesc de ce anume ma aflu acum Aici,departe de Voi Toti.
O. imi aduce de fiecare data aminte ca pentru a imi indeplini visele trebuie sa fac tot ce imi sta in putere.Este exemplul meu de perseverenta. La fel ca si P. 

R. stie -si rade nebunesc  poate si acum, ca imi facea inima sa salte de bucurie atunci cand se uita la mine cu ochi mari si calzi de cucuvea, in timp ce se mira de cine stie ce nimicura.Optimismul nu are alta definitie pentru mine si daca vreau sa stiu ca totul o sa fie bine cand nimic nu merge,stiu unde sa ‘’sun’’. Stim ca o sa avem cei mai cei barbati-e clar, ori R.e homosexual ori  este cineva care stie ca inteligenta sexului masculin nu este suficienta pana la cer si inapoi daca trebuie sa satisfaci anumite specimene ca Noi,ca pe o rochie alba patata cu vin poti sa nu mai dai doi bani si ca noptile impreuna nu se dorm .

I am a daughter, a nephew,a lover, a friend, just a girl, a sister and in some special cases a sister-in-law.Sunt tot ceea ce am fost pana acum celor din jur si Doamne, cate o sa mai vina! O sa cresc si mai mare si oamenii din jur o sa puna o pietricica la asta.Sau o piatra mai mare.Sau o caramida.Unii au pus un boltar.Altii…un intreg etaj .Le multumesc tuturor dar sincer vorbind, nu vreau sa cresc mai mare de un metru saptezeci si cinci si in plus de asta…ma sperie inaltimea si blocurile mai mari de zece etaje.

M. m-a invatat ca uneori trebuie sa fii mai mult atent la propria persoana decat la ceilalti.Ca mai intai de toate trebuie sa urmaresti evolutia ta, sa faci totul pentru ca Tu sa ajungi acolo unde iti doresti.Ca in unele cazuri trebuie sa traiesti mai mult fara sa acorzi atata atentie nevoilor altora.Cu siguranta si eu am pus ceva, macar o farama de nisip…

De toti acesti oameni sunt departe acum.Sunt sigura ca pe toti o sa ii revad intr-o zi.Au stiut cand sa apara. Unii nu o sa plece niciodata nicaieri.Am daramat si construit reciproc.Dupa caz, le-am fost sau inca sunt  fiica,nepoata, iubita,prietena,o simpla fata, sora sau sora vitrega.

Acum scriu pentru toti cei care nu au parut inca: A. , B. , C. , D., E. , F. G. , H. I., J. , K. , L. M., N. , O. , P. , Q, R., S. T., U., V., X., Y., W., Z… va multumesc .

That’s my daughter in the water…

‘’everything she owns I bought her

everything she knows I taught her.

every time she fell I caught her.

Every time she blinks

she strikes somebody blind.

Everything she thinks

blows her tiny mind.

That's my daughter in the water,

who'd have ever thought her?

Who'd have ever thought? ‘’

Drum pavat de ace

O pasăre-și deschise larg aripile. Era răvășită, ciocul încleștat, iar ochii abia îi putea ține deschiși. Afară era amurg. Soarele părea să strige după ajutor, alunecând încetișor dincolo de linia orizontului. Razele ce acum câteva ore scăpărau o lumină orbitoare își pierdeau din intensitatea cândva nemiloasă. ”Ce frig mă învăluie” gândi pasărea. Era sfârșit de toamnă iar toți prietenii săi o apucaseră care încotro în speranța unui tărâm cu o temperatură mai milostivă. Numai ea, biata de ea, a trebuit să rămână în acest ținut sobru unde domnea indiferența vînturilor și ­viclenia ploilor spontane. Nici nu apucă bine să-și reașeze membrele indolente că o galeată de apă se revărsă asupra-i parcă să-i facă în ciudă că a îndrăznit să rămână de una singură aici. Ploaia malițioasă se împotrivea cu toată forța deciziei bietei înaripate. Ceea ce nu știa ea însă era faptul că săracul animal, plin de fervoare acum o perioadă, nu alese să rămână acolo de unul singur ci nu a avut încotro, deciziile pe care le-a luat odinioara au adus-o pe acest drum pavat de ace. Și mai rău de atât era că nu putea să zboare. Dacă ar fi reușit, drumul deși înțesat de vâfuri ascuțite pregătite parcă să-i strapungă fiecare pană nu ar fi reprezentat nicio problemă. Acum nu avea decât să aștepte netezirea traseului și să spere că va mai avea o șansă să pornească înspre locul mult râvnit. A avut o singură ocazie, nu a trebuit decât să îndrăznească, doar o bătaie de aripă care s-o propulseze alături de ceilalți. A ezitat iar acum nu face decât să regrete. Cu fiecare clipă mai mult. Iarna cumplită se pregătește să o îngroape sub nămeți în speranța ca-și va uita și ultima fărâmă de gânduri. În mintea lui, frigurosul anotimp crede că îi sare în ajutor, cruțând-o de suferința pe care trebuie să o îndure. Cu toate că încerca din răsputeri să se repună pe picioare și să calce încet-încet din ac în ac, nu reușea să avanseze prea mult. Stăruința ei era pusă la cea mai grea încercare de până acum. Cine știe ce se va întâmpla cu acest ghemotoc de pene umede...

semi zeu

unu

Ziceam ca trebuie sa profitam de fiecare ocazie ce ne face inima sa tresara. Pana acolo unde acest citat de carti ieftine a devenit motto definitoriu al falsitatii mele. Ca si ideea de fericire: cum ca orice respiratie facuta e pentru a ajunge mai aproape de dezideratul imposibil. Astazi, cand mintea-mi e putin mai dezmortita, cand nu ma mai gasesc prins in rutina agonizanta a unui element ce ma deranja, chiar agasa si chinuia, vreau sa schitez tabloul superficial dat de zilele care vin si pleaca. Observ ca devenim din ce in ce mai singuri, mai goi, ca timpul trece pe langa noi lasand amprente din cele mai neplacute, observ ca ne pierdem vitalitatea pentru nimicuri. Ca nu putem spune te iubesc pentru ca nu e nimeni acolo. Ca suntem aroganti si, poate pentru a ne proteja, prea siguri pe noi. E descurajant si trist. Meritam mai mult. I-am spus ca e epuizant sa cauti, de parca aceasta actiune, cea care te pune pe tine la inaintare, sa te judece, analizeze, sa te primeasca sau sa te respinga, aceasta actiune altminteri frumoasa poate sa fie de vina pentru starea noastra. Pentru sila resimtita in legatura cu ceilalti. N-am redevenit depresiv, dar mi-ar placea mai multe argumente pentru fericire, mai multe motive pentru optimism.

Uneori cad pe ganduri. Cat de frumos era daca ma nasteam Esenin, daca as putea sa cant, daca as reusi sa am si mai multa incredere in mine. Sa fiu un zeu, nu doar un semizeu preocupat cu texte obscure, cu idei marunte, pierdut in asa multe presupuse intelesuri incat imi e greu uneori sa-l culeg din marea in care se scufunda. Un zeu, dar nu din aceia care umplu magazine si centre comerciale, nu din plastic si haine, nu din piele si par, mai degraba din inteligenta si frumusete. Din lacrimi. Din sange. Din orice e pur si individual in acelasi timp. Din timp. Inca mai visez cu o farama din minte la cabana rece din padure, unde sa-mi regret plecarea, satul de carti, scarbit de mine insumi, in razboi deschis cu instrumentul de scris, alternand daca sa-mi ard sau nu parul, indragostit de oameni pe care sa nu am posibilitatea sa-i intalnesc, slabit si muribund, linistit si impacat, lasand praful sa se asterne peste tot ce-as putea scrie, peste tot ce-as putea fi. Acolo sa-mi recuperez anii lipsiti de pasiuni, acolo sa ma desavarsesc prin mizerie si solitudine.

O alta parte din mine se amageste cu povesti de dragoste, fara sa creada in ele, in eventuala realizare a lor, le scriu si imaginez fiindca traiesc in interiorul meu, hranindu-se din ramasitele unui suflet neingrijit. Povesti de dragoste care urmeaza acelasi tipar: sentimentul inegalabl ce se naste atunci cand e clar ca nu poate fi impartasit, dezvoltarea acestuia intr-o obsesie patologica, idolatrizarea pana acolo unde te indoiesti de tine mai repede decat de el, decaderea intr-o constientizare melancolica, dar sanatoasa, regretul de-a nu putea schimba suflete sau de a da timpul inapoi, pacea la care ajungi cu trecutul si lumea in care ti-a fost dat sa traiesti. Povesti de dragoste care nu se termina fericit. Care, deci, n-ar putea sa faca succes, sa impulsioneze alte inimi, n-ar putea sa fie ecranizate, date mai departe, care n-ar putea nici macar sa trezeasca un minim interes. Povestile mele, datorita carora, intr-un fel mai mult sau mai putin de inteles, continui sa exist si ca visator incurabil. Ca naiv, o caracteristica atat de draga mie, atat de necesara. Acel om care da o sansa fiecaruia, ma rog, aproape fiecaruia, in acelasi timp in care e nemaipomenit de superficial, de marunt si delasator. Omul care am devenit, desi toate sansele au fost impotriva mea. Omul care e astazi mai putin bolnav decat trebuia.
Stiu ca am dezamagit adesea, sper sa am puterea sa o fac in continuare, caci nimic nu ma sperie mai tare decat linistea ce se lasa asupra ta atunci cand nu mai e nimic de spus. Cand totul pare inteles si totul e impachetat. Fara jocuri de jucat, fara cuvinte de legat, fara surprize sau emotii. As merge la psiholog. In esenta pentru a reusi o data sa vorbesc despre episodul definitiv si nenorocit al vietii mele. Dar nu doar pentru asta. Cred ca psihologul e in acest moment o iluzie ce imi vorbeste despre lipsa unui prieten, a unui confident. In mintea mea sunt sincer destul de des cu ceea ce ma macina, dar intr-un astfel de monolog sters nu ajungi niciodata la o intensitate prea mare. In putinele persoane pe care le intalnesc n-am suficienta incredere, iar pe ceilalti se pare ca am stiut sa-i alung. Nici scrisul nu mai are efectul de altadata. Si, totusi, avand, practic, toate motivele sa imi regret prezentul, nu o fac, nu imi plang de mila, cel putin nu ca altadata, intelegand ce exista si ce lipseste, fara sa ma consum emotional pentru cele din urma. Am ajuns semizeu acceptabil. Maturizat.

After Christmas stories

1.

Era pentru a nu ştiu câta lună din an în care dimineaţa îl surprindea pe Cristi în aceleaşi haine uzate. Tricoul îi era tot negru, şifonat, îndeajuns de larg încât să ascundă orice urmă a corpului său scheletic. Încă o dată îşi purta adidaşii gri, uitând că ei sunt singura pereche în care se udă la picioare. Şi ca până şi vremea să îi fie potrivnică, o iarnă umedă răsturna peste el o burniţă ce se răsfira până către bălţile de pe asfalt. De fiecare dată când păşea pragul clădirii o auzea pe doamna grasă din spatele recepţiei văicărindu-se: ”Măi băiatule, tu chiar nu îţi dai seama că a venit iarna? Tot aşa ai de gând să o ţii? Dacă n-o să te aud eu iar strănutând pe aici...” Cristi şi-a dat ochii peste cap şi a continuat să se îndrepte din ce în ce mai grăbit în biroul în care trebuia să se afle de o bucată destul de bună de vreme. După ce uşa s-a izbit frenetic de perete, în faţa lui Cristi se dezvăluia o mult prea familiară cameră inundată de hârtii, cutii, dosare, toate împrăştiate într-un vârtej al căutării ce îl împingeau în fiecare zi în acelaşi loc. Uşa s-a închis, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a mai desena încă un punct pe tabloul vechi cu pisici ce atârna strâmb pe perete. Al 289-lea punct. Acum 289 zile intrase pentru prima oară în această cameră strâmtă, locul în care şi-a început căutarea. Locul în care un detectiv murise de infarct în timp ce îşi desfăşura munca de cercetare. Nici el nu îşi mai amintea ziua în care a ajung acolo. Un lucru îl ştia sigur: trebuia să caute. Ajunul Crăciunului marca ultima zi în care Cristi va mai putea căuta, pur şi simplu simţea că e ultima zi în care mai putea să lupte pentru împlinirea visului său. Se gândea cu groază că va petrece ultimele ore în camera uitată de la bibliotecă şi nu va mai putea printre sutele de articole, rapoarte, recensământuri ale populaţiei. Cristi era pierdut. Era pierdut fără Mădălina, cea cu care hotărâse să îşi împartă viaţă, lacrimile, zâmbetele acum doi ani. De 289 de zile era pierdut. Pentru el parcă ar fi trecut 289
de ani. Zilele i s-au ţesut departe de ea, departe de omul care a dispărut fără urmă, fără motiv, fără explicaţie. Pur şi simplu s-a trezit într-un apartament pustiu, lipsit de orice urmă de căldură. În tot acest timp a trăit cu un singur scop, acela de a îşi petrece Crăciunul în braţele ei, să îi mai simtă încă o dată inima bătându-i lângă a lui, la fel cum se întâmpla şi anul trecut la poalele bradului lângă care au cântat împreună atâtea colinde printre aburii a două căni de ciocolată caldă. Acum încerca pentru ultima oară să se piardă prin hârtii, cuvinte şi monitorul calculatorului plin de baze de date şi informaţii de la detectivul decedat. Nimic. Nu ştia de unde să înceapă. În fiecare zi începea fără a sfârşi aşa cum îşi dorea. Atâtea zile în care a cotrobăit prin toate aceste informaţii şi prin întreg oraşul, în speranţa că se va ciocni accidental pe stradă cu fata care obişnuia să îi făcă fiecare zi o sărbătoare. Ca în niciun alt moment, simţea cum cu fiecare minut picioarele i se înmuiau din ce în ce mai mult iar întreg universul descria cercuri ameţitoare în jurul lui. În timp ce îşi freca fruntea în speranţa unei idei salvatoare, printre picăturile ploii iernatice de afară i s-a părut că o zăreşte prin sticla geamului în timp ce îl aştepta la semafor. Se aprinsese culoarea verde, făptura văzută ca prin ceaţă nu traversa. Cel care a traversat a fost Cristi, întreaga grămadă de hârtii, în 2 secunde fiind lipită de geamul camerei. O privea şi nu îi venea să creadă. A deschis geamul în grabă şi a început să îi strige numele din toţi rărunchii. Mădălina. Fata de la semafor nu reacţiona în niciun fel. Cu cât se uita mai mult la ea cu cât i se părea că trupul acesteia i se transformă în aburi reci. Inima îi era cât un purice în timp ce îşi apleca din ce în ce mai mult corpul peste pervaz în iluzia unei apropieri faţă de făptura din ceaţă. Ameţeala i se intensifica iar capul îl durea ca şi cum ar fi fost gata să plesnească din clipă în clipă. Doar o secundă de neatenţie i-a mai trebuit pentru a se prăbuşi către asfaltul umed şi neprimitor. Impactul cu cimentul i-a trecut corpul printr-un tremur puternic, urmat de teleportarea în cu totul alt univers. Primul lucru care i s-a aşternut în faţa ochilor a fost o fereastră largă care ţinea prizonieră în afara ei o ninosare de toată frumuseţea. Nu înţelegea ce se întâmplă. Dintr-o dată s-a trezit acaparat de o îmbrăţişare srânsă căreia îi ţinea isonul un hohot de plâns. Mădălina abia îşi putea stăpâni lacrimile. ”Ai fost în comă timp de 289 zile. Doctorii spuneau că nu o să îţi mai revii niciodată. E cea mai fericită zi din viaţa mea.” Tânărul nu a putut să îi răspundă decât cu o îmbrăţişare stângace şi anemică dar în care se simţea atâta iubire. ”Cristi, ştii ce zi e azi? E Crăciunul!”

2.

”Îl vreau pe ăla roșu! Ăla cu renii argintii pe el!” Se tot auzea o voce pițigăiată din gâtlejul unei copile cu bucle blonde și cu ochii ațintiți către mine. Recunosc că mă simțeam măgulit, nimeni nu păruse până atunci atât de interesat de globulețul care împodobea raftul cel mai înalt și mai prăfuit al buticului. ”Da, da, ăla de acolo de sus!” Pe negândite m-am trezit înconjurat de o pereche de mânuțe calde care se încăpățânau să mă întoarcă pe toate fețele. Abia după câteva minute bune aveam să mă alătur celorlalte ghirlande și globulețe, într-o sacoșă întunecoasă. Un scurt drum și câteva zdruncinături dar fără a-mi crăpa trupul s-au finalizat cu momentul pe care îl așteaptă fiecare globuleț: prima întâlnire cu bradul pe ale cărui brațe o să-și odihnească Crăciunul. Pe mine m-a așezat într-un brad mult mai frumos decât m-aș fi așteptat. O senzație ciudată mă cuprinsese, eram singurul globuleț care aștepta Crăciunul printre acele copacului înalt și stufos din sufragerie. Nu știu cum se făcea dar eram instalat pe creanga cea mai frumoasă, puteam să cuprind cu privirea întreaga cameră, îi vedeam pe toți cum cărau cuprinși de zâmbet și entuziasm ghirlande, bomboane de pom sau alte ornamente. Puteam să mă întorc și cu spatele și să privesc pe geam fulgii de zăpadă cum țes covorul de bun venit pentru ziua cea mai frumoasă a anului. Și eram atât de aproape de cea care mă facea să roșesc chiar mai roșu decât eram eu, globuleața de pe creanga vecina. Se întorcea uneori către mine și îmi zâmbea larg, în toată albăstrimea ei, după care își tremura trupul atârnat de brad.

Trebuie să recunosc că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nimic nu se compară cu zilele petrecute în sufrageria de la etajul 4, cu după amiezile împodobite cu colinde, clipele petrecute cu globuleața albastră dar mai ales vizitele micuței cu bucle aurii. Făcea ce făcea și ajungea tot timpul pe lângă brad. De cele mai multe ori mă cuprindea în palma ei caldă în timp ce își plimba vârfurile degetelor peste renii argintii ce îmi împodobeau trupul. ”Vrei să îți spun ce am făcut astăzi? I-am scris Moșului. Sper că am fost cuminte pentru el”. Nu știu de ce îi plăcea fetiței ăsteia să petreacă atâta timp cu noi. Oricum, ajunsesem să o consider o adevărată prietenă. Nu pot să uit și seara în care îi zâmbeam complice globuleaței albastre, în timp ce Moș Crăciun pășise tiptil în cameră pentru a așterne cadourile bine cuvenite sub brad. Nu mai vorbesc de chiotul de dimineață al copilei care i-a trezit până și pe cei de la crengile cele mai înalte. Moșul și-a îndeplinit magistral misiunea iar acum toată lumea zâmbea în pragul unui nou Crăciun. Le ascultam discuțiile și hohotele de râs din timpul mesei și aruncam din când în când câte un ochi și albăstrelei mele preferate. Îmi zâmbea aprobator după care își reîndrepta privirea către masa încărcată cu prăjituri și voie bună.

Zâmbetul avea să ne fie curmat în ziua în care bradul urma să fie dezbrăcat de toate podoabele lui iar cutia în care se aflau vreo cinci dintre noi a scăpat pe jos, transformându-ne pe într-o mulțime de cioburi. Acum zac în vârful unui tomberon, alături de albăstrica mea, amintindu-ne împreună de cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Nu am de ce să fiu nemulțumit, chiar dacă trupul mi-e împrăștiat în zeci de bucățele, pot să arunc și acum un zâmbet strâmb cu gândul la frumosul Crăciun pe care l-am petrecut. Și cum să nu îmi vină să zâmbesc când alături de mine se află globuleața cea azurie, de asemenea sub formă de zeci de cioburi dar pentru mine la fel de frumoasă? Știi ceva, nu crăpăturile pe care le ai contează. Pentru mine e important că la finalul unor zile de neuitat, tot reușesc să port în suflet fericire, fericirea în doi. Împărțim fericirea în vârful unui tomberon. Și nu aș schimba nimic.

Cel mai zeu dintre toți cei 365 ai anului

E oficial: A venit Crăciunul, cel care din punctul meu de vedere este o adevărată zeitate printre celelalte zile! Mă găsesc și astăzi neîncăpându-mi în piele de bucurie, la primele ore ale celei mai frumoase sărbători...acaparat de arome de cozonac, portocale, luminile bradului, colindele care cântă frumos în winamp sau chiar chitara care mă îmbie să cântăm împreună un colind. Crăciunul se petrece cel mai frumos acasă, locul în care găsești cea mai multă căldură, în care poți împărți îmbrățișări cu cei dragi sau te poți juca cu coca de cozonac, încercând să o transformi în ceva care să prindă o formă comestibilă. E greu să scrii ceva după o postare atât de frumoasă precum cea a Ralucăi. Ca să continui în aceeași temă, o să împărtășesc niște gânduri pe care mi le așterneam cu un an în urmă în mod virtual în ceea ce privește unul dintre cele mai frumoase momente ale anului, Crăciunul:

20 decembrie, 2009

De când eram mic, partea care îmi plăcea cel mai mult la o masă era desertul. Ochii începeau să îmi strălucească iar un zâmbet mi se aprindea atunci când ştiam că se apropie momentul pentru acel ceva dulce. În toţi anii care s-au aşternut peste mine, obişnuiam să aştept cu mare nerăbdare (o fac şi acum) acea perioadă ce reprezintă pentru mine un desert de mari proporţii, Crăciunul. Ca toate cele mai bune lucruri şi el avea să vină la final, gata să devină un dulce happy-ending pentru fiecare an.

De când mă ştiu, porţile sufletului meu se deschideau larg în fiecare iarnă pentru a primi spiritul de sărbătoare. Copilul din mine a ştiut dintotdeauna să îşi aştepte sărbătoarea preferată visând cu entuziasm. Totul începea cu primii fulgi care îşi aşterneau trupul pe pământul rece. Pe atunci, până şi ei erau mai nerăbdători şi îşi începeau vizita încă dinainte ca Decembrie să ne cuprindă pe toţi în palma lui. Îndelung aşteptatul brad avea să poposească cu ale sale haine minunate chiar la mine în sufragerie iar eu aveam să mă aşez la rădăcina lui, să îl sorb din priviri şi să îi ascult colindul. Lumina. Prin oraş, pe stradă, în casă, la televizor...o căutam cu fascinaţie şi eram bucuros că la fiecare venire a sa, Crăciunul aducea cu sine tot felul de luminiţe, care mai de care mai colorate şi mai jucăuşe.

De fiecare dată, pe 25 decembrie, eram la Călimăneşti, un orăşel de munte de pe malul Oltului. Crăciunul ajungea în fiecare an şi acolo, mereu cu miros de cozonac proaspăt făcut. Frigul, zăpada, gheaţa ce acoperea de cele mai mule ori bătrânul Olt....pentru mine, toate erau aducătoare de căldură...Munţi întregi zăceau liniştiţi sub zăpezi aşteptând ca seara de Crăciun să îi învăluie cu aura sa magică. Toate mi se derulau cu fast prin faţa ochilor. Amintiri calde le am dintr-o bucătărie plină de oameni ce atunci păreau să fi lăsat de-o parte orice ranchiună şi făceau acum schimb de amintiri, poveşti şi râsete. Aroma cozonacului era şi ea prezentă, în timp ce geamurile se acopereau de o pojghiţă de gheaţă. Ştiu că era bine, mă simţeam protejat, acolo lângă sobă şi printre atâtea zâmbete.

Încerc şi acum să privesc Crăciunul tot prin ochi de copil şi să mă bucur de tot ce are el mai frumos. Până la urmă, el ne vizitează doar odată la 365 de zile. Noi însă putem să îl păstrăm în suflet şi în restul 364.

Crăciun fericit!