semi zeu

unu

Ziceam ca trebuie sa profitam de fiecare ocazie ce ne face inima sa tresara. Pana acolo unde acest citat de carti ieftine a devenit motto definitoriu al falsitatii mele. Ca si ideea de fericire: cum ca orice respiratie facuta e pentru a ajunge mai aproape de dezideratul imposibil. Astazi, cand mintea-mi e putin mai dezmortita, cand nu ma mai gasesc prins in rutina agonizanta a unui element ce ma deranja, chiar agasa si chinuia, vreau sa schitez tabloul superficial dat de zilele care vin si pleaca. Observ ca devenim din ce in ce mai singuri, mai goi, ca timpul trece pe langa noi lasand amprente din cele mai neplacute, observ ca ne pierdem vitalitatea pentru nimicuri. Ca nu putem spune te iubesc pentru ca nu e nimeni acolo. Ca suntem aroganti si, poate pentru a ne proteja, prea siguri pe noi. E descurajant si trist. Meritam mai mult. I-am spus ca e epuizant sa cauti, de parca aceasta actiune, cea care te pune pe tine la inaintare, sa te judece, analizeze, sa te primeasca sau sa te respinga, aceasta actiune altminteri frumoasa poate sa fie de vina pentru starea noastra. Pentru sila resimtita in legatura cu ceilalti. N-am redevenit depresiv, dar mi-ar placea mai multe argumente pentru fericire, mai multe motive pentru optimism.

Uneori cad pe ganduri. Cat de frumos era daca ma nasteam Esenin, daca as putea sa cant, daca as reusi sa am si mai multa incredere in mine. Sa fiu un zeu, nu doar un semizeu preocupat cu texte obscure, cu idei marunte, pierdut in asa multe presupuse intelesuri incat imi e greu uneori sa-l culeg din marea in care se scufunda. Un zeu, dar nu din aceia care umplu magazine si centre comerciale, nu din plastic si haine, nu din piele si par, mai degraba din inteligenta si frumusete. Din lacrimi. Din sange. Din orice e pur si individual in acelasi timp. Din timp. Inca mai visez cu o farama din minte la cabana rece din padure, unde sa-mi regret plecarea, satul de carti, scarbit de mine insumi, in razboi deschis cu instrumentul de scris, alternand daca sa-mi ard sau nu parul, indragostit de oameni pe care sa nu am posibilitatea sa-i intalnesc, slabit si muribund, linistit si impacat, lasand praful sa se asterne peste tot ce-as putea scrie, peste tot ce-as putea fi. Acolo sa-mi recuperez anii lipsiti de pasiuni, acolo sa ma desavarsesc prin mizerie si solitudine.

O alta parte din mine se amageste cu povesti de dragoste, fara sa creada in ele, in eventuala realizare a lor, le scriu si imaginez fiindca traiesc in interiorul meu, hranindu-se din ramasitele unui suflet neingrijit. Povesti de dragoste care urmeaza acelasi tipar: sentimentul inegalabl ce se naste atunci cand e clar ca nu poate fi impartasit, dezvoltarea acestuia intr-o obsesie patologica, idolatrizarea pana acolo unde te indoiesti de tine mai repede decat de el, decaderea intr-o constientizare melancolica, dar sanatoasa, regretul de-a nu putea schimba suflete sau de a da timpul inapoi, pacea la care ajungi cu trecutul si lumea in care ti-a fost dat sa traiesti. Povesti de dragoste care nu se termina fericit. Care, deci, n-ar putea sa faca succes, sa impulsioneze alte inimi, n-ar putea sa fie ecranizate, date mai departe, care n-ar putea nici macar sa trezeasca un minim interes. Povestile mele, datorita carora, intr-un fel mai mult sau mai putin de inteles, continui sa exist si ca visator incurabil. Ca naiv, o caracteristica atat de draga mie, atat de necesara. Acel om care da o sansa fiecaruia, ma rog, aproape fiecaruia, in acelasi timp in care e nemaipomenit de superficial, de marunt si delasator. Omul care am devenit, desi toate sansele au fost impotriva mea. Omul care e astazi mai putin bolnav decat trebuia.
Stiu ca am dezamagit adesea, sper sa am puterea sa o fac in continuare, caci nimic nu ma sperie mai tare decat linistea ce se lasa asupra ta atunci cand nu mai e nimic de spus. Cand totul pare inteles si totul e impachetat. Fara jocuri de jucat, fara cuvinte de legat, fara surprize sau emotii. As merge la psiholog. In esenta pentru a reusi o data sa vorbesc despre episodul definitiv si nenorocit al vietii mele. Dar nu doar pentru asta. Cred ca psihologul e in acest moment o iluzie ce imi vorbeste despre lipsa unui prieten, a unui confident. In mintea mea sunt sincer destul de des cu ceea ce ma macina, dar intr-un astfel de monolog sters nu ajungi niciodata la o intensitate prea mare. In putinele persoane pe care le intalnesc n-am suficienta incredere, iar pe ceilalti se pare ca am stiut sa-i alung. Nici scrisul nu mai are efectul de altadata. Si, totusi, avand, practic, toate motivele sa imi regret prezentul, nu o fac, nu imi plang de mila, cel putin nu ca altadata, intelegand ce exista si ce lipseste, fara sa ma consum emotional pentru cele din urma. Am ajuns semizeu acceptabil. Maturizat.