After Christmas stories

1.

Era pentru a nu ştiu câta lună din an în care dimineaţa îl surprindea pe Cristi în aceleaşi haine uzate. Tricoul îi era tot negru, şifonat, îndeajuns de larg încât să ascundă orice urmă a corpului său scheletic. Încă o dată îşi purta adidaşii gri, uitând că ei sunt singura pereche în care se udă la picioare. Şi ca până şi vremea să îi fie potrivnică, o iarnă umedă răsturna peste el o burniţă ce se răsfira până către bălţile de pe asfalt. De fiecare dată când păşea pragul clădirii o auzea pe doamna grasă din spatele recepţiei văicărindu-se: ”Măi băiatule, tu chiar nu îţi dai seama că a venit iarna? Tot aşa ai de gând să o ţii? Dacă n-o să te aud eu iar strănutând pe aici...” Cristi şi-a dat ochii peste cap şi a continuat să se îndrepte din ce în ce mai grăbit în biroul în care trebuia să se afle de o bucată destul de bună de vreme. După ce uşa s-a izbit frenetic de perete, în faţa lui Cristi se dezvăluia o mult prea familiară cameră inundată de hârtii, cutii, dosare, toate împrăştiate într-un vârtej al căutării ce îl împingeau în fiecare zi în acelaşi loc. Uşa s-a închis, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a mai desena încă un punct pe tabloul vechi cu pisici ce atârna strâmb pe perete. Al 289-lea punct. Acum 289 zile intrase pentru prima oară în această cameră strâmtă, locul în care şi-a început căutarea. Locul în care un detectiv murise de infarct în timp ce îşi desfăşura munca de cercetare. Nici el nu îşi mai amintea ziua în care a ajung acolo. Un lucru îl ştia sigur: trebuia să caute. Ajunul Crăciunului marca ultima zi în care Cristi va mai putea căuta, pur şi simplu simţea că e ultima zi în care mai putea să lupte pentru împlinirea visului său. Se gândea cu groază că va petrece ultimele ore în camera uitată de la bibliotecă şi nu va mai putea printre sutele de articole, rapoarte, recensământuri ale populaţiei. Cristi era pierdut. Era pierdut fără Mădălina, cea cu care hotărâse să îşi împartă viaţă, lacrimile, zâmbetele acum doi ani. De 289 de zile era pierdut. Pentru el parcă ar fi trecut 289
de ani. Zilele i s-au ţesut departe de ea, departe de omul care a dispărut fără urmă, fără motiv, fără explicaţie. Pur şi simplu s-a trezit într-un apartament pustiu, lipsit de orice urmă de căldură. În tot acest timp a trăit cu un singur scop, acela de a îşi petrece Crăciunul în braţele ei, să îi mai simtă încă o dată inima bătându-i lângă a lui, la fel cum se întâmpla şi anul trecut la poalele bradului lângă care au cântat împreună atâtea colinde printre aburii a două căni de ciocolată caldă. Acum încerca pentru ultima oară să se piardă prin hârtii, cuvinte şi monitorul calculatorului plin de baze de date şi informaţii de la detectivul decedat. Nimic. Nu ştia de unde să înceapă. În fiecare zi începea fără a sfârşi aşa cum îşi dorea. Atâtea zile în care a cotrobăit prin toate aceste informaţii şi prin întreg oraşul, în speranţa că se va ciocni accidental pe stradă cu fata care obişnuia să îi făcă fiecare zi o sărbătoare. Ca în niciun alt moment, simţea cum cu fiecare minut picioarele i se înmuiau din ce în ce mai mult iar întreg universul descria cercuri ameţitoare în jurul lui. În timp ce îşi freca fruntea în speranţa unei idei salvatoare, printre picăturile ploii iernatice de afară i s-a părut că o zăreşte prin sticla geamului în timp ce îl aştepta la semafor. Se aprinsese culoarea verde, făptura văzută ca prin ceaţă nu traversa. Cel care a traversat a fost Cristi, întreaga grămadă de hârtii, în 2 secunde fiind lipită de geamul camerei. O privea şi nu îi venea să creadă. A deschis geamul în grabă şi a început să îi strige numele din toţi rărunchii. Mădălina. Fata de la semafor nu reacţiona în niciun fel. Cu cât se uita mai mult la ea cu cât i se părea că trupul acesteia i se transformă în aburi reci. Inima îi era cât un purice în timp ce îşi apleca din ce în ce mai mult corpul peste pervaz în iluzia unei apropieri faţă de făptura din ceaţă. Ameţeala i se intensifica iar capul îl durea ca şi cum ar fi fost gata să plesnească din clipă în clipă. Doar o secundă de neatenţie i-a mai trebuit pentru a se prăbuşi către asfaltul umed şi neprimitor. Impactul cu cimentul i-a trecut corpul printr-un tremur puternic, urmat de teleportarea în cu totul alt univers. Primul lucru care i s-a aşternut în faţa ochilor a fost o fereastră largă care ţinea prizonieră în afara ei o ninosare de toată frumuseţea. Nu înţelegea ce se întâmplă. Dintr-o dată s-a trezit acaparat de o îmbrăţişare srânsă căreia îi ţinea isonul un hohot de plâns. Mădălina abia îşi putea stăpâni lacrimile. ”Ai fost în comă timp de 289 zile. Doctorii spuneau că nu o să îţi mai revii niciodată. E cea mai fericită zi din viaţa mea.” Tânărul nu a putut să îi răspundă decât cu o îmbrăţişare stângace şi anemică dar în care se simţea atâta iubire. ”Cristi, ştii ce zi e azi? E Crăciunul!”

2.

”Îl vreau pe ăla roșu! Ăla cu renii argintii pe el!” Se tot auzea o voce pițigăiată din gâtlejul unei copile cu bucle blonde și cu ochii ațintiți către mine. Recunosc că mă simțeam măgulit, nimeni nu păruse până atunci atât de interesat de globulețul care împodobea raftul cel mai înalt și mai prăfuit al buticului. ”Da, da, ăla de acolo de sus!” Pe negândite m-am trezit înconjurat de o pereche de mânuțe calde care se încăpățânau să mă întoarcă pe toate fețele. Abia după câteva minute bune aveam să mă alătur celorlalte ghirlande și globulețe, într-o sacoșă întunecoasă. Un scurt drum și câteva zdruncinături dar fără a-mi crăpa trupul s-au finalizat cu momentul pe care îl așteaptă fiecare globuleț: prima întâlnire cu bradul pe ale cărui brațe o să-și odihnească Crăciunul. Pe mine m-a așezat într-un brad mult mai frumos decât m-aș fi așteptat. O senzație ciudată mă cuprinsese, eram singurul globuleț care aștepta Crăciunul printre acele copacului înalt și stufos din sufragerie. Nu știu cum se făcea dar eram instalat pe creanga cea mai frumoasă, puteam să cuprind cu privirea întreaga cameră, îi vedeam pe toți cum cărau cuprinși de zâmbet și entuziasm ghirlande, bomboane de pom sau alte ornamente. Puteam să mă întorc și cu spatele și să privesc pe geam fulgii de zăpadă cum țes covorul de bun venit pentru ziua cea mai frumoasă a anului. Și eram atât de aproape de cea care mă facea să roșesc chiar mai roșu decât eram eu, globuleața de pe creanga vecina. Se întorcea uneori către mine și îmi zâmbea larg, în toată albăstrimea ei, după care își tremura trupul atârnat de brad.

Trebuie să recunosc că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nimic nu se compară cu zilele petrecute în sufrageria de la etajul 4, cu după amiezile împodobite cu colinde, clipele petrecute cu globuleața albastră dar mai ales vizitele micuței cu bucle aurii. Făcea ce făcea și ajungea tot timpul pe lângă brad. De cele mai multe ori mă cuprindea în palma ei caldă în timp ce își plimba vârfurile degetelor peste renii argintii ce îmi împodobeau trupul. ”Vrei să îți spun ce am făcut astăzi? I-am scris Moșului. Sper că am fost cuminte pentru el”. Nu știu de ce îi plăcea fetiței ăsteia să petreacă atâta timp cu noi. Oricum, ajunsesem să o consider o adevărată prietenă. Nu pot să uit și seara în care îi zâmbeam complice globuleaței albastre, în timp ce Moș Crăciun pășise tiptil în cameră pentru a așterne cadourile bine cuvenite sub brad. Nu mai vorbesc de chiotul de dimineață al copilei care i-a trezit până și pe cei de la crengile cele mai înalte. Moșul și-a îndeplinit magistral misiunea iar acum toată lumea zâmbea în pragul unui nou Crăciun. Le ascultam discuțiile și hohotele de râs din timpul mesei și aruncam din când în când câte un ochi și albăstrelei mele preferate. Îmi zâmbea aprobator după care își reîndrepta privirea către masa încărcată cu prăjituri și voie bună.

Zâmbetul avea să ne fie curmat în ziua în care bradul urma să fie dezbrăcat de toate podoabele lui iar cutia în care se aflau vreo cinci dintre noi a scăpat pe jos, transformându-ne pe într-o mulțime de cioburi. Acum zac în vârful unui tomberon, alături de albăstrica mea, amintindu-ne împreună de cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Nu am de ce să fiu nemulțumit, chiar dacă trupul mi-e împrăștiat în zeci de bucățele, pot să arunc și acum un zâmbet strâmb cu gândul la frumosul Crăciun pe care l-am petrecut. Și cum să nu îmi vină să zâmbesc când alături de mine se află globuleața cea azurie, de asemenea sub formă de zeci de cioburi dar pentru mine la fel de frumoasă? Știi ceva, nu crăpăturile pe care le ai contează. Pentru mine e important că la finalul unor zile de neuitat, tot reușesc să port în suflet fericire, fericirea în doi. Împărțim fericirea în vârful unui tomberon. Și nu aș schimba nimic.