plecarea

De fiecare dată când păşesc aud o notă diferită. Încep lent, cu un pian care cântă trist în mine un cântec pe care îl ştiu prea bine, îl cânt perfect în timp ce cobor treptele acestea ca şi cum aş coborâ ultima oară. Privesc pereţii murdari ai subteranului şi încerc să-mi imaginez că sunt din nou acolo. Şi sunt. Şi oamenii pe care îi văd sunt oamenii de acolo. E o linişte mormântală, o linişte pe care n-o doresc şi care mă fură acolo-ului meu şi mă aduce înapoi aici. Ce mi-a făcut?

Îmi simt capul greu, simt pe el o pereche de mâini ce apasă puternic. Când îl ating, simt perechea de mâini ce apasă, mă simt murdară şi scuip. Îl scuip din mine aşa cum, după prea mult alcool, trebuie să-l fi scuipat şi aseară. M-am trezit într-o goliciune care m-a surprins, aveam şosetele altcuiva în picioare, i-am luat blugii şi cămaşa, m-am încălţat şi am plecat. Auzeam un tropăit de sunete, cuvinte şi bătăi ale inimii. Inima mea în cămaşa lui, cămaşă cu trei numere mai mare, care îi păstrează puternic mirosul.

Urc în metrou ca şi cum aş urca pentru ultima oară. În blugii lui mă simt o sirenă care înoată într-o mare de oameni. O sirenă albastră cu trei numere mai mare. Înotând, alung presiunea de pe cap, sunetele din el, afundându-mă în aceeaşi linişte mormântală (cu multe numere mai mare). Îmi las viaţa în mâinile unui băiat care citeşte. Vreau să îi povestesc tot, noaptea dinainte, viaţa pe care i-o las, cum am vrut s-o curm aruncându-mă în faţa metroului şi să fiu una cu el. Cum, de când m-am întors din locul liniştii (nu-mormântale, nu-cu multe numere mai mare) mele, de acolo, o duc într-o tristeţe sufocantă, cum... Mă iartă, trebuie să mă consideri o proastă.

L-am întrebat direct dacă vrea să mă aibă. L-am sărutat, l-am dezbrăcat de cămaşă, de blugi, l-am primit în mine ca şi cum aş fi făcut-o pentru ultima oară. Mi-am plimbat degetele pe trupul lui puternic, tânăr, cald, strângându-l parcă în pumn şi încercând să-l ţin acolo. Îmi plăcea energia lui, senzaţia că şi el face totul pentru ultima oară, că aveam să sfârşim în camera lui dezordonată, murdară, în patul acela care scârţâie la orice mişcare.
Îi spun cum, revenind în ţară, am ajuns să aud sunete atunci când păşesc, cum viaţa pare lipsită de sens, cum vreau să se termine, să plec şi să nu mă mai întorc. Mă priveşte cu o uimire pe care nu am mai văzut-o demult, ca şi cum tot ce aştepta să spun e E  liber aici? Îi spun, în schimb, cum seara dinainte am fost cu un băiat pe care nu l-am mai văzut niciodată, cum m-am culcat cu el şi m-am trezit cu şosetele lui în picioare. E speriat şi priveşte când la carte, când la mine. Încearcă să mă liniştească, îmi spune cum că viaţa e şi frumoasă şi există lucruri pentru care... dar deja de aici l-am pierdut.
L-am privit câteva zeci de minute după, încercând să-mi dau seama ce m-a făcut să-l aleg, ce anume mi-a plăcut la el sau dacă măcar a existat ceva. Atunci am ştiut.
Când mă priveşte am senzaţia că sunt o sirenă pierdută undeva pe uscat, când se uită în ochii mei cu acea plăcută înţelegere a ceea ce sunt mă văd lovită de metrou, mă văd sub el şi îi văd pe toţi cei care vin şi se uită la bucăţile din mine. Îi spun că înainte să vin aici am ştiut. Am ştiu ce să fac, cum să fac, doar că, lăsându-mi viaţa în mâinile lui, am uitat exact de ce alesesem asta. Îi spun că am să cobor cu el, că am să urc tot cu el treptele şi am să îi cânt tot ceea ce aud atunci când păşesc. Coborâm la ultima staţie, săgeţile ne grăbesc spre ieşire în timp ce în cap îmi sună un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată. Simt greutatea de pe cap cum mă lasă, îmi simt corpul de sirenă (cu trei numere mai mare) devenind lejer. Urcând, mă orbeşte lumina de afară.

Idee preluată de la Bogdan.