Cel mai zeu dintre toți cei 365 ai anului

E oficial: A venit Crăciunul, cel care din punctul meu de vedere este o adevărată zeitate printre celelalte zile! Mă găsesc și astăzi neîncăpându-mi în piele de bucurie, la primele ore ale celei mai frumoase sărbători...acaparat de arome de cozonac, portocale, luminile bradului, colindele care cântă frumos în winamp sau chiar chitara care mă îmbie să cântăm împreună un colind. Crăciunul se petrece cel mai frumos acasă, locul în care găsești cea mai multă căldură, în care poți împărți îmbrățișări cu cei dragi sau te poți juca cu coca de cozonac, încercând să o transformi în ceva care să prindă o formă comestibilă. E greu să scrii ceva după o postare atât de frumoasă precum cea a Ralucăi. Ca să continui în aceeași temă, o să împărtășesc niște gânduri pe care mi le așterneam cu un an în urmă în mod virtual în ceea ce privește unul dintre cele mai frumoase momente ale anului, Crăciunul:

20 decembrie, 2009

De când eram mic, partea care îmi plăcea cel mai mult la o masă era desertul. Ochii începeau să îmi strălucească iar un zâmbet mi se aprindea atunci când ştiam că se apropie momentul pentru acel ceva dulce. În toţi anii care s-au aşternut peste mine, obişnuiam să aştept cu mare nerăbdare (o fac şi acum) acea perioadă ce reprezintă pentru mine un desert de mari proporţii, Crăciunul. Ca toate cele mai bune lucruri şi el avea să vină la final, gata să devină un dulce happy-ending pentru fiecare an.

De când mă ştiu, porţile sufletului meu se deschideau larg în fiecare iarnă pentru a primi spiritul de sărbătoare. Copilul din mine a ştiut dintotdeauna să îşi aştepte sărbătoarea preferată visând cu entuziasm. Totul începea cu primii fulgi care îşi aşterneau trupul pe pământul rece. Pe atunci, până şi ei erau mai nerăbdători şi îşi începeau vizita încă dinainte ca Decembrie să ne cuprindă pe toţi în palma lui. Îndelung aşteptatul brad avea să poposească cu ale sale haine minunate chiar la mine în sufragerie iar eu aveam să mă aşez la rădăcina lui, să îl sorb din priviri şi să îi ascult colindul. Lumina. Prin oraş, pe stradă, în casă, la televizor...o căutam cu fascinaţie şi eram bucuros că la fiecare venire a sa, Crăciunul aducea cu sine tot felul de luminiţe, care mai de care mai colorate şi mai jucăuşe.

De fiecare dată, pe 25 decembrie, eram la Călimăneşti, un orăşel de munte de pe malul Oltului. Crăciunul ajungea în fiecare an şi acolo, mereu cu miros de cozonac proaspăt făcut. Frigul, zăpada, gheaţa ce acoperea de cele mai mule ori bătrânul Olt....pentru mine, toate erau aducătoare de căldură...Munţi întregi zăceau liniştiţi sub zăpezi aşteptând ca seara de Crăciun să îi învăluie cu aura sa magică. Toate mi se derulau cu fast prin faţa ochilor. Amintiri calde le am dintr-o bucătărie plină de oameni ce atunci păreau să fi lăsat de-o parte orice ranchiună şi făceau acum schimb de amintiri, poveşti şi râsete. Aroma cozonacului era şi ea prezentă, în timp ce geamurile se acopereau de o pojghiţă de gheaţă. Ştiu că era bine, mă simţeam protejat, acolo lângă sobă şi printre atâtea zâmbete.

Încerc şi acum să privesc Crăciunul tot prin ochi de copil şi să mă bucur de tot ce are el mai frumos. Până la urmă, el ne vizitează doar odată la 365 de zile. Noi însă putem să îl păstrăm în suflet şi în restul 364.

Crăciun fericit!